Empatia

Cuvântul „empatie” este folosit prima dată de psihologul american E.B.Titchener în 1920 şi vine de la grecescu „empatheia” „a se simţi” termen desemnat pentru a denumi capacitatea de a percepe experienţa subiectivă a unei alte persoane.

În 1975 sunt raportate deficienţe curioase la pacienţi care prezentau afecţiuni ale lobului frontal drept: erau incapabili să înţeleagă mesajul emoţional din tonul vocii celorlalţi deşi înţelegeau cuvintele perfect. Un „mulţumesc!” sarcastic sau unul plin de recunoştiinţă aveau acelaşi înţeles pentru ei. De asemeni pacienţii care suferiseră leziuni ale emisferei drepte erau incapabili să-şi exprime propria emoţie prin tonul vocii sau prin gestică. În anii următori au început să fie observate legăturile acestor zone cu sistemul limbic.

Leslie Brothers psihiatru în California a subliniat legătura dintre nucleul amigdalian şi zona asociativă a cortexului vizual şi a afirmat că această legătură este cheia circuitului la nivelul creierului de care este legată empatia. Cele mai multe studii el le-a făcut pe maimuţe. Maimuţele au fost mai întâi învăţate să se teamă de un anumit ton prin aceea că primeau un şoc electric când îl auzeau. Apoi au învăţat să evite şocul electric apăsând pe o manetă când auzeau sunetul.

Pasul următor a fost ca perechi din aceste maimuţe să fie puse în cuşti separate singura comunicare dintre ele fiind printr-un televizor cu circuit închis care le permitea să vadă imagini cu cealaltă maimuţă. Prima maimuţă, dar nu şi cea de-a doua avea să audă acel sunet neplăcut, ceeace-i treze expresia de frică. În acel moment cea de-a doua maimuţă văzând frica pe chipul celei dintâi apăsa maneta care împiedica şocul electric- ca un act de empatie. S-a stabilit astfel că aceste primate non-umane detectează emoţiile urmărind chipurile semenilor lor.

Cercetătorii au introdus în creierul maimuţelor electrozi fini care permiteau înregistrarea activităţii unui singur neuron. Electrozii care înregistrau neuronii din cortexul vizual şi din nucleul amigdalian au arătat că atunci când o maimuţă vede chipul celeilalte, această informaţie ajunge ărin nucleul amigdalian la cortexul vizual.

Surprinzător a fost faptul că rezultatele acestor studii au arătat că în cortexul vizual au fost identificaţi neuroni care acţionau numai ca răspuns la o anumită expresie a feţei sau la anumite gesturi cum ar fi o deschidere ameninţătoare a gurii, o grimasă de frică sau o ghemuire docilă. Aceşti neuroni sunt diferiţi de ceilalţi din aceeaşi zonă, care recunosc chipuri familiare. Asta înseamnă că creierul este conceput de la bun început să reacţioneze la anumite expresii emoţionale- cu alte cuvinte empatia este un dat biologic.

Aceste regiuni ale cortexului în care se află neuronii specifici emoţiei sunt cei care au cele mai puternice legături cu nucleul amigdalian; interpretarea emoţiilor presupune un circuit amigdalo-cortical care are un rol primordial în orchestrarea emoţiilor potrivite.

În cazul oamenilor trebuie menţionate studiile făcute de psihologul Robert Levenson de la Universitatea Berkeley din California care a studiat cupluri căsătorite încercând să ghicească ce simte partenerul după o dicuţie aprinsă. Cuplul era înregistrat pe video iar reacţiile psihologice apărute atunci când se dicutau chestiuni supărătoare din căsnicia lor- cum să-şi disciplineze copii, cum să cheltuiască banii, etc. Fiecare partener revede caseta şi povesteşte ce a simţit în momentul respectiv, clipă de clipă. Apoi partenerul revede caseta a doua oară încercând să interpreteze sentimentele celuilalt. Cea mai exactă empatie s-a produs în cazul soţilor şi soţiilor a căror proprie fiziologie o urmărea exact pe aceea a partenerului la care se uita. S-ar putea spune că aceste lucrui nu au legătură cu kinetoterapia; părerea mea este că au pentru că putem înţelege ce se află în interiorul pacientului doar când empatizăm perfect cu el.

Consecinţele sunt pozitive atât pentru el cât şi pentru noi, evident. Pe scurt, trupul lor imita în mod subtil, clipă de clipă reacţiile fitice ale partenerului de viaţă. Empatia apărea doar în momentul unei sincronizări fizice. Aceasta sugerează faptul că atunci când creierul emoţional coordonează trupul printr-o reacţie puternică- să zicem se aprinde de mânie- nu poate apărea empatie.

Empatia presupune calm şi receptivitate, astfel încât semnalele subtile ale sentimentelor celuilalt să poată fi recepţionate de propriul creier emoţional. Mai trebuie amintit un principiu social important: emoţiile sunt contagioase.

Transmitem şi captăm dispoziţiile celuilalt într-un fel de economie subterană a psihicului aşa încât unele întâlniri ale noastre sunt otrăvitoare iar altele benefice. Schimbul emoţional are loc la un nivel subtil aproape imperceptibil. Medicul transmite semnale emoţionale în decursul fiecărei întâniri şi aceste semnale îi favorizează pe pacienţi. Cu cât suntem mai abili din punct de vedere social, cu atât ne controlăm mai bine semnalele pe care le trimitem.

Inteligenţa emoţională include şi administraea acestui schimb; „simpatic” şi fermecător sunt termenii pe care îi folosim în privinţa celor cu care ne place să fim, pentru că talentul lor emoţional ne face să ne simţim bine.

medeor

Controlul mâniei.

Există două căi principale de intervenţie: o cale pentru risipirea mâniei este de a lua în stăpânire gândurile care declanşează valurile de mânie, având în vedere că ele sunt ce evaluează o interacţiune care confirmă şi încurajează prima izbucnire de mânie iar reevaluările subsecvente pot aţâţa flăcările. Contează foarte mult momentul: cu cât mai repede cu atât mai bine pentru eficienţa desamorsării acestui cerc al mâniei. Mânia poate fi complet scurtcircuitată dacă informaţia de liniştire soseşte înainte ca mânia propriu-zisă să acţioneze.

A doua posibilitate de a potoli mânia: psihologia calmării- a aştepta ca adrenalina să ajungă acolo unde nu mai poate să declanşeze mânia. Într-o ceartă asta înseamnă să te distanţezi de celălalt pentru o vreme. Există un truc şi anume să potoleşti mânia suficient cât să poţi s i m ţ i că este un moment plăcut pe care îl trăieşti din plin.

Una din strategiile cele mai eficiente este să rămâi singur până te mai calmezi; a altă variantă este mersul la plimbare sau exerciţiul fizic sau metodele de relaxare, respiraţia profundă şi relaxarea muşchilor tocmai pentru că acest lucru schimbă fiziologia trupului iar atenţia este distrasă de ceeace a declanşat mânia.

Perioada de calmare nu va apărea însă dacă în acest timp vom continua să urmărim şirul gândurilor care duc la mânie şi dacă fiecare gând în sine este un mic declanşator pentru o adevărată cascadă de mânie. Distracţia ajută şi calmează mânia: tv, filmele, cititul şi orice intervine în îndepărtarea gândurilor mânioase.

Redford Williams recomandă persoanelor ostile care riscă boli de inimă dacă nu-şi controlează irascibilitatea, conştientizarea de sine pentru a surprinde la timp gândurile cinice sau ostile încă din momentul în care se formează şi de a le nota. Odată ce gândurile sunt captate în acest fel, ele pot fi reevaluate, înainte ca mânia să se transforme în furie. Controlul anxietăţii şi depresiei.

Întrucât în practica noastră întâlnim zilnic, ceas de ceas pacienţi anxioşi şi depresivi din motivele instituţionale amintite mai sus, consider utilă o abordare a acestor simptome şi a modalităţilor de control. Mintea îngrijorată se roteşte la nesfârşit în cercul vicios al unei melodrame de slabă calitate, mergând dintr-o îngrijorare în alta. Reacţia care subliniază îngrijorarea este vigilenţa faţă de pericolul potenţial.

Atunci când frica declanşează creierul emoţional parte din neliniştea rezultată fixează atenţia asupra pericolului iminent, obligând mintea să se fixeze asupra felului în care ar trebui să gestioneze situaţia, ignorând orice altceva pentru moment. Îngrijorarea este o repetiţie pentru ceeace s-ar putea întâmpla rău şi a felului în care trebuie abordată situaţia; misiunea îngrijorării este să găsească soluţii pozitive în cazul pericolelor ce apar, anticipând primejdiile. Dificultatea şi problemele apar când este vorba de îngrijorări cronice repetitive, cele care apar iar şi iar şi nici măcar nu se apropie vreodată de o soluţie pozitivă.

O analiză atentă a îngrijorării cronice sugerează că ea are toate atributele unui blocaj emoţional; îngrijorările vin parcă de nicunde li sunt necontrolabile, generând o atmosferă de nelinişte, sunt imprevizibile din punct de vedere raţional, blocând persoana îngrijorată asupra unui singur punct de vedere inflexibil. Acela al subiectului generator de îngrijorare. Când acest ciclu al îngrijorării se intensifică şi persistă, el se transformă într-un adevărat blocaj neural, ajungându-se la tulburare de anxietate cum ar fi fobiile, obsesiile sau crizele de panică.în fiecare dintre aceste stări îngrijorarea se fixează într-un mod diferit; pentru fobic, se axează pe temeri; pentru obsedat, pe prevenirea unei calamităţi care îl sperie; pentru cei care suferă de crize de panică, îngrijorările se concentrează pe frica de moarte sau chiar pe ideea că ar putea suferi o asemenea criză.

În toate aceste situaţii, numitorul comun este îngrijorarea care o ia razna. Îngrijorările de obicei urmează un singur tipar – o conversaţie cu sine care merge de la îngrijorare la îngrijorare şi care cel mai adesea ajunge la catastrofă şi la imaginarea celei mai cumplite tragedii. Îngrijorările sunt de obicei exprimate în gând, mai precis în auz şi în văz – adică în cuvinte, nu în imagini- lucru extrem de semnificativ pentru stăpânirea îngrijorării. În loc să producă soluţii la potenţialele probleme, cei care se îngrijorează de obicei pur şi simplu se macină cu gândul la pericolul în sine, trezindu-se cu un moral extrem de scăzut şi totodată temându-se, rămânând mereu pe acelaşi făgaş al gândirii. Procesul de îngrijorare – atunci când urmează o cale normală – constă într-o repetiţie a ceeace sunt pericolele şi în reflexia asupra căilor în care trebuie rezolvate.

Însă cei care se îngrijorează de obicei pur şi simplu se macină cu gândul la pericolul în sine trezindu-se cu un moral extrem de scăzut şi rămânând mereu pe acelaşi făgaţ al gândirii. Cei care suferă de îngrijorare cronică, îşi fac probleme pentru o vastă gamă de lucruri, dintre care cea mai mare parte nu au cum să se întâmple. Obiceiul îngrijorării se adânceşte în acelaşi mod ca superstiţiile.

Tinând cont că oamenii se îngrijorează din pricina multor lucruri cu şanse foarte mici de a se întâmpla cu adevărat- cineva drag care ar putea muri într-un accident de avion, un faliment şi alte asemenea- există la nivelul creierului limbic cel puţin un fel de fenomen magic. Precum o amuletă cae ne apără de unele rele anticipate, cei care se îngrijorează reuşesc din punct de vedere psihologic să creadă că previn. Cei care se îngrijorează în mod cronic se înfrâng singuri în sensul că totul capătă aspectul unor idei stereotipe rigide şi nu mai există nici o breşă creatoare care ar putea duce la o rezolvare a problemei. Această rigiditate apare nu numai în manifestarea conţinutului gândurilor îngrijorătoare, care pur şi simplu repetă mai mult sau mai puţin aceeaşi idee mereu.

La nivel neurologic exstă o rigiditate corticală, un deficit în privinţa capacităţii creierului emoţional de a reacţiona în mod flexibil la împrejurările unei schimbări. Pe scurt, îngrijorarea cronică funcţionează doar în anumite direcţii, niciodată în cele prin care se ajunge la concluzii. Ea uşurează într-o oarecere măsură anxietatea dar nu rezolvă niciodată problema. Singurul lucru pe care cei care se îngrijorează în mod cronic nu-l pot face este să urmeze sfatul care li se dă cel mai des, de altfel „nu-ţi mai face griji!” sau mai rău „nu-ţi mai face griji, fii fericit!”. Cum cei care se îngrijorează în mod cronic au probleme la nivelul nucleului amigdalian, devin imprevizibili. Prin însăşi natura lor, ceva ce li se iveşte în gând persistă.

Există câţiva paşi care pot fi de folos chiar şi celor care suferă de o îngrijorare cronică foarte gravă pentru a-şi ţine acest obicei sub control. Primul pas este conştientizarea de sine, detectarea episoadelor îngrijorătoare cât mai aproape de începutul lor – ideal ar fi curând sau imediat după ce imaginea catastrofală declanşează ciclul îngrijorare- anxietate. Pacientul trebuie să identifice situaţiile care declanşează îngrijorarea sau gândurile şi imaginile care dau naştere îngrijorării, precum şi senzaţiile ce le însoţesc la nivelul corpului.

Prin exerciţii, oamenii pot identifica îngrijorările într-un stadiu incipient al spiralei anxietăţii. De asemenea ei învaţă metodele de relaxare pe care le pot aplica în momentul în care îşi dau seama că începe îngrijorarea şi pe care le pot practica zilnic pentru a fi în stare să le folosească pe loc atuci când au mare nevoie de ele. Dar relaxarea nu este suficientă.

Cei îngrijoraţi trebuie să conteste activ gândurile îngrijorătoare; următorul pas este abordarea unei poziţii, atitudini faţă de aceste presupuneri: este probabil că acea nenorocire să se producă? Este necesar să presupunem că este doar o alternativă; ajută la ceva să ne gândim la nesfârşit la aceste lucruri care creează nelinişte? Acest amestec de gândire profundă şi scepticism sănătos acţionează ca o otravă asupra activării neurale care susţin anxietatea.

Generarea activă a unor asemenea gânduri poate amorsa circuitul libic ce duce la îngrijorare. O stare de relaxare activată în acelaşi timp în mod voit anihilează semnalele existenţei şi prezenţei anxietăţii pe care creierul emoţional le trimite în corp. Această ordine în activitatea mentală este incompatibilă cu îngrijorarea. Atunci când unei îngrijorări i se permite să se repete fără a fi abordată, ea câştigă teren, întărindu-şi puterea de convingere şi ajungându-se astfel la fobii, obsesii, crize de panică.

medeor

Dat fiind condiţiile cunoscute de spitalizare ţara noastră, apare fenomenul denumit „nevroză instituţională” sau după unii autori mai imaginativi – „boala bolii”, sau „ospitalism”.

Pacientul care s-a „pricopsit” şi cu această afecţiune – mulţi din păcate, îşi adaugă la boala de bază o stare de apatie, lipsa iniţiativei, îşi pierde interesul pentru evenimente şi lucruri care au un anumit interes personal, supunere docilă, îşi pierde sentimentele pentru ordine, nu se mai revoltă în faţa nedreptăţilor, suferă o deteriorare a obişnuinţelor personale de toaletă de exemplu, pierderea într-un anumit grad a individualităţii, resemnare fatalistă.

Proasta relaţionare medic-pacient poate conduce la aşa numitele boli iatrogene, boli care au o importantă componentă nevrotică şi care sunt reacţii psihogene ca efect al ideologiei medicale.

Pentru a se instala o astfel de afecţiune este necesar de exemplu doar de un cuvânt sau de un act interferat nefericit în comunicare. Pacientul realizează din atitudinea medicului sau asistentei ui că acesta este incapabil să-l ajute şi astfel devine anxios. Medicul, personalul medical de îngrijire emit mesaje multiple, complexe prin expresii, tăceri, cuvinte spuse cu jumătate de gură. Pacientul încearcă să descifreze aceste mesaje şi apoi să le incifreze în sistemul informaţional personal.

Atitudinea negativă din partea personalului medical (de respingere, abandon, de neîncredere) pot induce pacientului stări de alertă în care acestuia i se modifică percepţiile, imaginaţia i se deformează, gândirea i se alterează şi devine nelogică, apare frica, neliniştea, deprimarea. Bolnavii cronici trebuie ştiut că acumulează în decursul săptămânilor petrecute în spital o anumită „cultură medicală” la acest lucru contribuind cel mai mult contradicţiile dintre medici care au concepţii diferite şi care nu reuşesc să se înţeleagă între ei.

Aceşti pacienţi depresivi abdică de la activităţile normale; ei îşi continuă viaţa obişnuită, afişând uneori o pretinsă fericire, când de fapt pentru ei, în adâncul sufletului lor viaţa şi-a pierdut orice sens. Starea lor a celor mai puţin afectaţi de „nevroza de spital” este „disperarea tăcută”: blânzi, politicoşi în aparenţă, dar plini de o furie şi o frustrare pe care nu o recunosc.

va urma…

medeor

Acest concept medical apare ca urmare a desoperirilor din diverse ştiinţe (chimie, fizică, dar şi medicină).

Esenţa acestui model medical a constat în aceea că boala a fost intim legată de leziunea anatomică sau histologică. Descoperirile lui Pasteur şi Koch au pus la baza explicaţiilor biologice agenţii microbieni, cadru în care au fost adjudecate de modelul medical mecanicist de explicare a bolii.

Conform acestuia există o legătură directă care se face între simptom, boală, leziune, iar simplificând la maximum leziune= boală.

Acest fapt a dus la ruperea organismului în bucăţi, ca şi în cazul unei maşini cu mai multe piese, ducând la apariţia unei medicini de organ, a unei ultraspecializări, dar şi la cultul ultraspecialistului, a aparatelor medicale tot mai sofisticate şi a analizelor.

Simplificarea modelului la formula boală= leziune, persistă de cel puţin 100 de ani şi este adânc înrădăcinat atât în conştiinţa populaţiei dar şi a majorităţii personalului medical.

În realitate ea are origini mult mai departe în istorie Aş putea aminti de şcolile medicale greceşti – şcoala din Kos care avea ca reprezentatnt pe cunoscutul Hipocratikus, şi scoala medicală din Cnidos. Aceştia din urmă erau medici care se adresau direct simpromului fără să stea prea mult pe gânduri; ei nu ezitau să taie cu cuţitul sau să administreze leacuri dure care să înlăture simptomul. Hipokratikus şi discipolii săi erau mult mai circumspecţi; ei studiau modul în care corpul omenesc luptă cu boala şi îl ajutau prin administrare de purgative, sudorifice, vomitive, repaus sau dimpotrivă mişcare. În timp a avut succes medicina agresivă a medicilor din Cnidos (a fost însuşită chiar şi de egipteni);

Oamenii doreau un leac rapid pentru suferinţele lor. Aşa a apărut şi s-a dezvoltat farmacologia şi industria farmacologică.

În prezent aceasta se poate spune că are sub control corpul medical încă de pe băncile facultăţii şi terminând cu cercetarea medicală.

Binenţeles că în toată această poveste important nu este pacientul ci profitul acţionarilor din consiliide de administraţie ale acestor fabrici de medicamente care doresc profit permanent.

Prima ramură medicală care a ţinut cont de acest model a fost chirurgia. Primii chirurgi au plecat de la premisa ca omul este un sistem complex de instalaţii. Chirurgul de azi poate fi considerat un „bio-instalator”. În loc să folosească cuţite, medicii internişti folosesc medicamente pentru a trimite gloanţe asupra ţintelor reprezentate de organele bolnave.

Oamenii însă sunt ceva mai mult decât o însumare de elemente chimice. Consecinţa ultraspecializării şi a medicinei de organ a avut drept efect imediat deprecierea cunoaşterii personalităţii pacientului.

O altă consecinţă, de data asta din partea bolnavului a fost apariţia comportamentului maladaptativ în care bolnavii tind a renunţa uşor la responsabilitate, nu mai luptă cu problemele vieţii, individul se retrage în boală şi fuge uşor de răspunderile sociale.

Ca o reacţie în faţa neputinţei medicinei bazată pe acest concept sau model medical bazat numai pe explicaţii biologice care explică boala, într-un moment social caracterizat prin dezvoltarea unei societăţi urbanizate şi industrializate puternic, apare un concept nou – modelul psihosomatic care introduce în explicaţiile fiziopatologice alături de factorii biologici, pe cei psihologici şi sociali.

Modelul psihosomatic introduce între factorii de mediu şi organism un factor intermediar, o mediaţie reprezentată de reacţia psihologică la mediu. Acest factor este reprezentat de emoţie, anxietate, frică.

Modelul psihosomatic simplificat apare după formula : stres- emoţie- reacţie vegetativă- modificări funcţionale- leziune organică.

În locul unei viziuni mecaniciste (omul este ca o maşină),modelul psihosomatic introduce,în condiţiile moderne,ideia legăturii dintre corp şi suflet,dintre biologic şi social şi moral.

Modelul psihosomatic depăşeşte deci explicaţiile mecaniciste.

Leziunea chiar dacă există ea nu trebuie să fie neapărat primitivă,putând fi precedată de o lungă perioadă de tulburări funcţionale,care pot fi puse în mişcare de factori psihologici şi sociali,de relaţile interpersonale.În acest fel tulburările psihice şi somatice nu mai apar ca fiind în opoziţie.

Stresul vieţii va determina reacţia psihică,care prin intermediul sistemului nervos vegetativ va acţiona asupra fiziologiei diferitelor organe şi la care datorită duratei, intensităţii şi frecvenţei pot duce la fenomenul de organizare şi organicizare.

Boala,chiar de origine organică,poate la rândul ei să acţioneze asupra psihicului pe 2 căi:directă (prin intermediul modificărilor metabolice) şi pe cale psihologică,prin trăirea conştientă a stării de boală şi a consecinţelor sale.

În modelul psihosomatic omul sănătos sau bolnav reprezintă o unitate psihosomatică,apărarea organismului presupunând participarea ambilor factori,în timp ce leziunea apare doar în faza tardivă de evoluţie, reprezentând rezultatul eşecului, atât al apărărilor psihologice cât şi fiziologice a organismului.

Modelul psihosomatic face posibilă urmărirea în cadrul patologiei atât a influenţei factorilor psihici şi sociali,cât şi biologici,el poate explica trecerea de la social la boală somatică,de la factorii psihici şi sociali la reacţii funcţionale sau la leziuni organice,în timp ce modelul medical pune puţină bază pe factorii psiho-sociali şi nu putea da nici o explicaţie afecţiunilor funcţionale şi a maladiilor care apar în legătură cu stresul.

bibliografie selectivă: cucu ioan Reforma sanitară -reforma sistemului medical şi a gândirii medicale învechite – 2007

medeor

Creierul nostru „lucrează” în imagini.

Creierul nostru însă ia şi hotărâri înaintea noastră. Rezultatele mai multor decenii de experimente şi cercetare în domeniul neurobiologiei au dus recent la concluzia că în procesul luării unei decizii, creierul nostru ia propria decizie, înainte şi independent de voinţa noastră conştientă.

„Imaginile scanate ale creierului ce apar viu colorate în presa populară par să indice că oamenii de ştiinţă identifică cu exactitate locaţia în creier a unor sentimente ca frica, dezgustul, plăcerea sau încrederea.

Cercetătorii înşişi sunt, însă, cât se poate de circumspecţi în privinţa a ce înseamnă exact aceste pete colorate. Cele 2 metode de scanare folosite în mod obişnuit, PET (positron emission tomografy) şi fMRI (functional magnetic resonance imaging) oferă doar aproximări a ceea ce se întâmplă efectiv în creier. PET, cea mai veche şi mai puţin folosită dintre ele, măsoară fluxul sângelui în creier; fMRI măsoară cantitatea de oxigen din sânge. Fluxul de sânge şi oxigenarea locală arată cât de activă este o parte a creierului, dar rezultatul este în cel mai bun caz o aproximaţie. De obicei, aceste scannere nu pot vedea nimic mai mic de o boabă de piper şi pot face doar 1 fotografie la fiecare 2 secunde.

Activitatea neuronală din creier, însă, poate avea loc într-o fracţiune din spaţiul şi timpul pe care îl pot înregistra aceste scannere. Prin urmare, imaginile ţipătoare pe care le vedem sunt de-a dreptul impresioniste, iar concluziile pe care le trag cercetătorii pe marginea lor vin de obicei cu amendamente şi sunt adesea controversate.

Ca şi imaginile propriu-zise, detaliile funcţionării creierului abia încep să fie explorate. Două articole publicate la interval scurt, primul în ediţia de octombrie 2005 a Science et Vie, al doilea în ediţia din ianuarie 2006 a Harvard Business Review, tratează aceeaşi temă – actul de a lua o decizie de către indivizii umani – pornind de la concluziile unor experimente diferite efectuate de neurobiologi americani, englezi şi francezi cu ajutorul celor mai avansate tehnici de scanare a creierului uman.

Un prim set de experimente – pe care autorul francez Nicolas Revoy le vede ca dinamitând noţiunea de liber arbitru – a fost iniţiat în anii ‘80, dar rezultate concludente au fost obţinute abia în 2004. Scopul acestor experimente a fost restrâns: să elucideze mecanismenle cerebrale intrate în joc când decidem să facem o mişcare. În finalul acestor cercetări a reieşit o constatare nu tocmai liniştitoare: când resimţim dorinţa de a face un gest, oricare ar fi acela, noi nu facem decât să urmăm ceea ce anumite zone ale creierului nostru au decis fără ca noi să ne dăm seama.

Confirmarea definitivă şi implicaţiile acestui rezultat au fost anunţate de profesorul de neurobiologie Patrick Haggard de la University College of London într-un articol intitulat “Conscious intention and motor cognition”, publicat în iunie 2005 în revista Trends in Cognitive Science. Un al doilea set de experimente, concentrat pe scanarea activităţii creierului participanţilor la mai multe tipuri de jocuri economice simple, identifică acţiunea autonomă a ceea ce Gardiner Morse, senior editor la HBR, numeşte “3 creiere într-unul”, aflate într-o interacţiune constantă fără de care deciziile devin imposibile, după cum a arătat neurologului Antonio Damasio încă din 1994 în cartea sa “Eroarea lui Descartes”.

Mai cunoscută în formularea clasică de “luptă între emoţii şi raţiune”, interacţiunea între creierul primitiv (sau emoţional) şi cel “civilizat” (raţional sau sediul voinţei) este definită de neurologi ca Hans Breiter de la Massachusets General Hospital şi economişti ca Daniel Kahneman în termenii unui calcul al riscurilor şi recompenselor. Compilând surse extinse, autorul explică deciziile “bune” şi “proaste” în termeni de dominaţie a unuia sau altuia din creiere, iar diferenţele dintre oameni în luarea deciziilor şi între stilurile lor de management în termeni de variaţii de orientare în evitarea riscului şi urmărirea recompensei.

Creierul emite comenzile necesare efectuării oricărui gest în medie cu 350 de milisecunde înainte ca noi să decidem conştient să facem acel gest. Mai mult: avem la dispoziţie doar 200 de milisecunde pentru a inhiba un gest decis de creierul nostru. Un răstimp adesea mult prea scurt… Exact înainte ca voinţa să comande corpului să facă un gest, creierul a iniţiat de fapt comanda… fără ştirea noastră!

O descoperire ce obligă la o revizuire a noţiunii de decizie conştientă şi, în ultimă instanţă, a noţiunii de liber arbitru. “În general suntem convinşi că atunci când efectuăm o acţiune, de exemplu întindem braţul să luăm o vestă pentru că e frig, facem gestul pentru că aşa am vrut, explică profesorul Haggard. Ei bine, fals. Execuţia acestui gest a fost dinainte iniţiată de creierul nostru independent de conştiinţa noastră [care ar putea fi definită sumar drept percepţia clară că avem propriile gânduri şi comportamente]. Abia după aceea noi conştientizăm voinţa de a efectua acest gest şi îl efectuăm.” Mai precis, dacă este clar că suntem conştienţi de motivaţiile care ne ghidează acţiunile, alegerea momentului precis în care trecem la realizarea lor este cel care scapă voinţei noastre. Astfel că liberul nostru arbitru, înţeles ca facultatea de a ne comporta sub influenţa strict a voinţei proprii, se dovedeşte mult mai restrâns decât credeam.

O constatare oarecum umilitoare, care revoluţionează o dezbatere filosofică veche de mai multe secole. La baza concluziilor profesorului Haggard stă în primul rând un experiment din 2004 condus de neurobiologul Angela Sirigu la Institutul de ştiinţe cognitive din Lyon. Dispozitivul a implicat 15 voluntari: aşezaţi la o masă echipată cu un buton, li s-a cerut ca fiecare să acţioneze butonul într-un moment ales de el şi numai de el. O singură condiţie, totuşi: să noteze, la momentul luării deciziei, poziţia indicată de acele unui ceas special conceput pentru acest experiment (efectuând un tur complet în 2,46 secunde).

În tot acest timp, activitatea electrică a creierului lor era înregistrată prin electroencefalografie via electrozi dispuşi pe craniul lor, în scopul de a detecta debutul “potenţialului de pregătire motorie” – o creştere bruscă a activităţii electrice a neuronilor indicând că creierul urmează să declanşeze acţiunea de a apăsa pe buton. Rezultatele sunt imparabile: “Potenţialul de pregătire motorie precede în medie cu 350 milisecunde momentul în care subiecţii au senzaţia că decid conştient să apese pe buton”, anunţă Angela Sirigu. “În ce priveşte începutul mişcării braţului, acesta survine la 200 de milisecunde după decizia conştientă.” Este limpede, declanşarea gestului este iniţiată de creier înainte ca subiecţii să decidă conştient că îl vor face. Un rezultat neaşteptat? Nu chiar. De fapt, el se înscrie în aceeaşi linie cu un prim studiu condus în 1983 de neurofiziologul american Benjamin Libet de la Universitatea din California: cerând subiecţilor să îndoaie un deget în ce moment aleg ei, acesta a constatat că mişcarea era declanşată de creier cu mai multe sute de milisecunde înainte ca subiecţii să fie conştienţi de propria intenţie de a îndoi degetul.

Profesorul Haggard aminteşte că acel prim experiment a pus în încurcătură mediul ştiinţific şi filosofic al vremii, date fiind consecinţele profunde asupra noţiunii de liber arbitru. “Multă lume aştepta, deci, confirmări solide”. Abia după 2000 şi după noi experimente similare cu al lui Libet rezultatele au fost confirmate definitiv. Pe larg, experimentul Angelei Sirigu permite astăzi să înţelegem de ce creierul iniţiază mişcările înainte ca noi să devenim conştienţi de intenţia de a le executa: de fapt, această luare la cunoştinţă este direct generată de declanşarea non-conştientă a gestului de către creier. Cu alte cuvinte, a vrea să efectuezi o acţiune este doar o simplă consecinţă a faptului că creierul a lansat deja executarea ei fără ştirea noastră. “Iată ce se întâmplă când subiectul decide să apese pe buton, explică Angela Sirigu, citată de Science&Vie. S-a văzut că totul începe cu procese cerebrale non-conştiente. Zonele frontale [zone ale creierului situate deasupra ochilor], care au memorat în prealabil consemnul de a apăsa pe buton la un moment la alegere, stimulează cortexul parietal. Situat sus în partea din spate a craniului, una din funcţiile acestei zone este supervizarea executării sarcinilor motorii. Acesta din urmă activează aşadar cortexul motor, căruia îi cere să efectueze acţiunea de a apăsa pe buton.” Rolul acestuia din urmă este crucial, deoarece stă la originea mişcărilor noastre: cortexul motor selectează în fapt natura exactă a mişcării ce urmează să fie executată, stimulând pentru aceasta muşchii adecvaţi. “Când cortexul motor primeşte ordinul de a acţiona din partea cortexului parietal, continuă Angela Sirigu, el devine sediul unei modificări de activitate electrică: este vorba despre naşterea faimosului potenţial de pregătire motorie, ce arată că va fi lansată executarea gestului. Până în acest moment, pe tot parcursul acestui dialog cortical, neuronii au făcut schimb de informaţii la nivel non-conştient.

Cum va fi până la urmă avertizată conştiinţa de ceea ce se pregăteşte? “Odată declanşat acest potenţial de pregătire motorie, cortexul motor informează înapoi cortexul parietal asupra naturii precise a mişcării pe care a ales s-o execute la comanda sa. Exact receptarea acestei informaţii de către parietal este cea care generează la subiect conştiinţa de a vrea să apese pe buton.” După cum se vede, tocmai pentru că cortexul nostru parietal şi cortexul nostru motor s-au pus de acord asupra naturii precise a unui gest ajungem noi resimţim senzaţia de a vrea să îl efectuăm.

Şi acum urmează întrebarea cheie: dacă libertatea noastră de acţiune se rezumă la a vrea ceea ce creierul nostru a decis deja, este aceasta echivalent cu a spune că suntem aserviţi alegerilor acestuia? Câtuşi de puţin! Pentru că, precizează Angela Sirigu, conştiinţa nu este un simplu birou de înregistrare limitat la a valida alegerile făcute fără ştirea sa.

Dovada: ea dispune de un fel de “drept de veto”. “Noi dispunem de o libertate: aceea de a refuza ceea ce ajunge să decidă creierul nostru. Imaginaţi-vă, de exemplu, că cineva se face că vă trimite o minge. Într-o primă fază, cortexul dvs. motor generează impulsul “potenţialului de pregătire motorie”, cel care, 350 de milisecunde mai târziu, generează în dvs. conştiinţa că trebuie să deschideţi braţele. Dar relizând imediat că e vorba de o farsă şi că gestul dvs. va fi inutil, va trebui să inhibaţi execuţia lui. Ceea ce este foarte fezabil, prin transmiterea unui mesaj de la cortexul frontal la cortexul motor… cu condiţia ca aceasta să se întâmple foarte repede. Practic, nu aveţi la dispoziţie decât 200 de milisecunde pentru a întrerupe procesul anclanşat, pentru că acesta este, cum am văzut, răstimpul între dorinţa de a acţiona şi debutul efectiv al acţiunii.”

Odată acest proces elucidat, rămâne de clarificat ce se întâmplă exact la nivel cerebral când intervine acel veto – un obiectiv ce necesită conceperea unor noi experimente şi pe care echipa Angelei Sirigu urma să îl abordeze la sfârşitul verii lui 2005. Între timp, rămâne deschisă o altă întrebare: sunt TOATE acţiunile noastre, nu numai cele motorii simple, de rutină, pilotate în acest mod de creierul nostru? Când decidem să cumpărăm o maşină, după ce am ezitat două săptămâni între două modele, poate neurobiologia să susţină că decizia finală a fost luată de creier fără ştirea noastră? În cazul unei astfel de decizii “complexe”, Angela Sirigu preferă să revină la viziunea convenţională a agentului raţional: “dimpotrivă, ea este rezultatul unei deliberări perfect conştiente în decursul căreia dvs. aţi evaluat raţional avantajele şi inconvenientele fiecăreia din cele 2 achiziţii”.

Profesorul Haggard, în schimb, preferă să nu avanseze un verdict. “Pentru neurobiologi este extrem dificil să determine ce se întâmplă exact în creierul unei persoane care reflectează îndelung în scopul de a lua o decizie complexă. De aceea ei s-au rezumat până acum la a studia procese cerebrale prezidând acţiuni motorii simple, ca ridicarea braţului sau apăsarea pe un buton”. Cu alte cuvinte, chiar dacă rolul liberului arbitru şi al deliberării conştiente, raţionale, rămâne predominant în deciziile complexe, rolul său real rămâne să fie evaluat. Miza recuperării noţiuni de liber arbitru din plasa cauză-efect este, de fapt, redefinirea responsabilităţii individuale.

În timp ce neurobiologia tinde să limiteze aria de relevanţă a liberului arbitru şi, implicit, să “deresponsabilizeze” individul cu argumente bazate pe cauzalităţi fiziologice interne – după ce înainte Darwin, Freud şi Bourdieu au argumentat că actele noastre sunt determinate de mediul extern – tendinţa actuală în practica juridică este contrară, de a augmenta responsabilitatea individuală. Asistăm la un potenţial conflict între ştiinţă şi lege? Nu chiar.

Conform declaraţiilor judecătoarei Agnes Herzog, citată de Science et Vie, în cazul responsabilităţii penale, de exemplu, se pune problema de “a evalua dacă autorul unui delict dispunea de aptitudini psihologice suficiente pentru a evita să îl comită”. Astfel că modul curent de a concepe responsabilitatea individuală în context juridic poate acomoda un model de acţiune în care liberul arbitru se restrânge la libertatea de a spune “nu”.

Teritoriul reflecţiei raţionale, punctul la care s-au oprit experimentele Angelei Sirigu, îl explorează mai departe articolul lui Gardiner Morse apărut în HBR. Acesta angajează un evantai de surse – neurologi şi economişti – ce au reuşit să localizeze şi să interpreteze procesele non-conştiente antrenate în procesul luării deciziilor ce implică deliberare şi alegere între mai multe alternative.

Gândiţi-vă la creierul dvs. ca fiind structurat pe 3 niveluri, cu cele mai vechi şi mai simple, în sens evoluţionist, situate în mijloc şi cu cel mai modern şi complex pe margine. În vârful măduvei spinării – centrul creierului – stau structurile cele mai primitive, cele pe care le avem în comun cu reptilele şi peştii, care controlează funcţii elementare de supravieţuire ca respiraţia şi foamea. Înfăşurat în jurul acestora se află anticul sistem limbic, pe care îl avem în comun cu câinii şi alte mamifere Conţinând talamusul, amigdala şi hipocampul, acesta este sediul emoţiilor elementare ca frica, agresivitatea şi satisfacţia. Este acea parte a creierului care îi permite câinelui dvs. să pară atât de mulţumit că aţi ajuns acasă, în timp ce peştelui dvs. nici că îi pasă. Împachetând aceste structuri mai vechi este cortexul modern, materia cenuşie cutată pe care o recunoaştem toţi ca fiind creierul nostru. Câinii, cimpanzeii şi alte mamifere au cortexuri, dar al nostru a crescut urieşeşte. Cortexul gestionează tot felul de procese cerebrale superioare ca auzul şi vederea.

Lobii frontali şi, mai ales, cortexul pre-frontal (din faţa lobilor frontali) sunt părţile care ne fac umani. Ei constituie centrul personalităţii, raţionării şi gândirii abstracte. Adesea, cortexul prefrontal este numit şi partea “executivă” a creierului deoarece el ia în calcul semnalele transmise din tot restul creierului în formarea obiectivelor şi în planificare. Acum să vedem ce se întâmplă sub suprafaţa creierului când oamenii joacă ultimatum, un venerabil experiment economic care plasează participanţii pe poziţii adverse într-o negociere simplă: un jucător are de împărţit 10 USD cu un al doilea jucător – să zicem că cel care-i primeşte sunteţi dvs. El vă poate oferi orice sumă, de la 0 la 10 USD şi păstrează restul, dar doar dacă dvs. îi acceptaţi oferta. Sunteţi liber să îi respingeţi orice ofertă, dar dacă refuzaţi, nici unul din voi nu primeşte nimic. Conform teoriei jocurilor, dvs. ar trebui să acceptaţi orice vi se oferă, oricât de meschin, deoarece a primi ceva este mai bine decât a nu primi nimic.

Bineînţeles că lucrurile nu stau aşa. În aceste experimente, când oferta scade la câţiva cenţi, cei în postura de a primi refuză în mod constant, pierzând astfel nişte bani oferiţi, în fond, pe degeaba… exact de ce? Întrebaţi, aceşti jucători spun, pe scurt, că au fost indignaţi de partenerul zgârcit (care, reţineţi, îşi pierde şi el partea). Nu tocmai un triumf al raţiunii.

Totul sună mai degrabă a reacţie primitivă. Aşa şi este. Alan Safey, un neurolog cognitiv de la Universitatea din Arizona, a folosit scan-uri fMRI pentru a vedea ce se întâmplă în creierul oamenilor când joacă acest joc. Pe măsură ce ofertele deveneau mai nedrepte, insula anterioară, o parte a creierului animal implicată în emoţii negative ca furia şi dezgustul, devenea tot mai activă, ca şi cum ar fi înregistrat o indignare crescândă. În acelaşi timp, o parte din creierul superior – o arie a cortexului prefrontal implicată în orientarea spre scopuri (aici de a face bani) – era ocupată, de asemenea, în evaluarea situaţiei. Monitorizând activitatea acestor 2 regiuni, Sanfey a făcut harta a ceea ce apărea ca o luptă între emoţii şi raţiune, fiecare încercând să influenţeze deciziile jucătorilor. Să pedepsesc ticălosul? Sau să iau banii, deşi afacerea e proastă? Când insula anterioară dezgustată era mai activă decât cortexul prefrontal raţional axat pe scop – într-un fel, când striga mai tare – jucătorii respingeau oferta. Când domina cortexul prefrontal, jucătorii luau banii.

Experimente ca acestea iluminează participarea agresivă a creierului nostru animal condus de emoţii la toate tipurile noastre de decizii. Ele încep să ne dea o imagine a dansului complex al circuitelor primitive implicate în sentimentul de recompensă şi aversiune atunci când luăm decizii. În jocul ultimatum, este evident că creierul nostru animal sabotează uneori funcţiile noastre cognitive superioare şi determină decizii proaste sau, în orice caz, ilogice.

Dar, cum vom vedea, creierul animal joacă un rol important şi în luarea deciziilor raţionale. Mulţi dintre noi am fost învăţaţi din vreme că deciziile bune sunt cele făcute la rece, după cum remarcă neurologul Antonio Damasio în cartea sa din 1994, “Eroarea lui Descartes”. Punctul de vedere al raţiunii superioare presupune, scrie Damasio, că “logica formală singură ne va da cea mai bună soluţie disponibilă la orice problemă. Pentru a obţine cele mai bune rezultate, emoţiile trebuie să fie lăsate deoparte”.

Cercetările lui Damasio demolează această concepţie. Pe baza muncii multor cercetători în domeniu, printre care Marsel Mesulam, Lennart Heimer şi Mortimer Mishkin, Damasio a arătat că pacienţii cu defecţiuni în partea cortexului prefrontal care procesează emoţii (sau care, într-un fel, “ascultă” de ele) se luptă până şi să ia decizii de rutină adesea. Un pacient, Elliot, a fost printre primii care i-au dat de bănuit cu 20 de ani înainte. Elliot fusese un soţ, tată şi om de afaceri exemplar. Dar a început să sufere de dureri de cap severe şi să nu mai facă faţă responsabilităţilor de la muncă. Curând, doctorii lui au descoperit o tumoare de mărimea unei portocale pe creier care îi presa lobii frontali şi, cu grijă, i-au îndepărtat-o, împreună cu ceva ţesut cerebral afectat. În timpul convalescenţei, familia şi prietenii lui au descoperit că “Elliot nu mai era Eliott”. Deşi limbajul şi inteligenţa lui erau intacte, la serviciu el devenise uşor de distras şi nu se putea ţine de program. În faţa unei sarcini organizatorice, el ajungea să delibereze o după-amiază întreagă cum să abordeze problema. Să organizeze hârtiile din faţa lui în ordinea datei? După mărimea documentului? După relevanţa conţinutului? În fapt, el făcea “prea” bine sarcina organizatorică, luând în considerare fiecare opţiune posibilă… dar cu preţul atingerii scopului final. El nu mai putea lua efectiv decizii, mai ales personale şi sociale, şi deşi i se arăta în mod repetat acest defect, nu îl putea corecta. Deşi scanările de creier arătau afecţiuni izolate în porţiunea centrală (sau ventromedială) a lobilor frontali ai lui Elliot, testele arătau că IQ-ul, memoria, învăţarea, limbajul şi alte capacităţi stăteau bine. Abia când Elliot a fost testat pentru răspunsurile emoţionale, s-a văzut adevărata natură a deficienţei sale. La vederea unor imagini încărcate emoţional – imagini cu oameni răniţi şi case arzând – Elliot a arătat că lucruri care altădată evocau emoţii puternice nu îl mai ating. Nu simţea nimic.

Damasio şi colegii lui au studiat de atunci peste 50 de pacienţi cu afecţiuni pe creier ca ale lui Elliot care au această combinaţie de defecte emoţionale şi de luare a deciziilor. În plus, cercetătorii au descoperit că pacienţii cu răni în părţile sistemului limbic – un grup de structuri antice ale creierului importante în generarea emoţiilor – se zbat de asemenea când e să ia decizii. Ceva esenţial în luarea deciziilor stă în conversaţia dintre emoţie şi raţiune purtată de creier, dar ce? Unii îi spun putere de voinţă. Damasio îi spune presentiment.

Când părţile creierului din cortexul prefrontal care procesează semnalele emoţionale sunt afectate, pacienţii nu pot acţiona pe baza a ceea ce ştiu, datele nu mai sunt interpretate şi prioritizate de reacţia la risc sau recompensă. Cortexul frontal, se pare, este sediul puterii de voinţă, înţeleasă ca abilitatea de a avea o perspectivă pe termen lung în evaluarea riscurilor şi recompenselor. Această arie a creierului este în strânsă legătură cu structurile şi circuitele creierului animal emoţional care caută gratificare şi ne alertează la pericol.

Mult din traficul făcut între partea primitivă şi cea modernă a creierelor noastre este dedicată calculării conştiente a riscurilor şi recompenselor. Spre deosebire de animale, noi putem privi spre viitor şi contempla urmările unei decizii de a urmări o gratificare imediată. Şi putem obţine satisfacţie imediată din anticiparea unei gratificări viitoare.

Când este afectată, însă, abilitatea de a raporta ceea ce ce ştim la interesul elementar, transmis de creierul animal, de a obţine recompensă sau a evita riscul, aceasta duce la blocaj şi la inabilitatea de a mai lua decizii. Neuroştiinţa a fost privită drept marea promisiune în business de ceva vreme – cam în acelaşi timp cu nanotehnologiile. Neurologii află din ce în ce mai multe despre automatismele creierului nostru. De exemplu, ştim că atunci când cineva are o emoţie puternică, o parte a creierului său tinde să lumineze mai tare decât altele. O asemenea descoperire are aplicaţii posibil utile în domenii ca marketingul, oferind practicienilor o imagine mai clară a fiziologiei dorinţelor clienţilor.

Dar aceste progrese foarte reale au dus la aşteptări nerealiste asupra a ce poate face neuroştiinţa, avertizează Michael Gazzaniga, directorul Centrului de Neuroştiinţă Cognitivă de la Dartmouth College, SUA. De exemplu, acum câţiva ani, ca parte a unui articol despre natura inovaţiei, o revistă de business a publicat o imagine scanată a creierului omului de afaceri şi inventatorului Ray Kurzweil în timp ce acesta era implicat în activităţi creative.

Concluzia: asemenea scanări ar putea în curând ajuta la descoperirea secretelor geniului creativ. Acesta este un tip de gândire ştiinţifico-fantastic la care oamenii de afaceri sunt foarte susceptibili.” Informaţiile de mai sus au fost preluate de pe internet din revista virtuală „Comunicaţii mobile” data 22.06.2003- categoria biblioteca digitală, autor, Camelia Lungu.

medeor