Vremea schimbătoare face ca spitalele din România să fie pline de bolnavi. În mai multe oraşe din ţară, pacienţii se înghesuie însă în saloane. La Spitalul Judeţean din Drobeta Turnu Severin bolnavii stau şi câte doi într-un pat.

Conducerea spitalului spune că nu există nici fonduri şi nici spaţiul necesar pentru a extinde saloanele. La secţia de maternitate paturile sunt pline de nu ai loc să arunci un ac. Pentru cei mai mulţi dintre cei internaţi, situaţia a devenit una obişnuită.

Criza locurilor în spitale este şi în judeţul Botoşani. La secţia de cardiologie a Spitalului Judeţean, aproape 85 de bolnavi trebuie să împartă 50 de paturi. Ca urmare a numărului mare de bolnavi, conducerea spitalului judeţean Botoşani a început extinderea secţiei de cardiologie în fostul compartiment administrativ.

REALITATEA.NET – Umiliţi în spital: În unele spitale din ţară pacienţii sunt trataţi în continuare cu indiferenţă

Am dovezi că, în anumite cazuri, cercetătorii care depind de fonduri private ar fi putut descoperi medicamente foarte eficace care ar fi pus capăt cu totul anumitor boli…

- Şi de ce au renunţat la cercetări?

- Pentru că producţia farmaceutică este mai degrabă interesată nu să vă vindece pe dumneavoastră, ci să vă ia mai mulţi bani, aşa că, dintr-o dată, cercetarea respectivă este deviată către descoperirea de medicamente care nu vă vindecă întru totul, ci doar cronicizează boala şi vă face să experimentaţi o îmbunătăţire ce va dispărea din momentul în care nu mai luaţi medicamentul.

- Este o acuzaţie gravă.

- Ei bine, este un lucru obişnuit ca firmele din industria de medicamente să fie interesante în linii de cercetare nu pentru a vindeca, ci pentru a croniciza durerile cu medicamente cronicizante mult mai rentabile decât cele care vindecă o data şi pentru totdeauna. Şi nu trebuie decât să urmăriţi analiza financiară din industria farmaceutică ca să verificaţi ceea ce spun.

- Există dividende care ucid.

- De asta vă spuneam ca sănătatea nu poate fi o piaţă în plus şi nici nu poate fi înţeleasă doar ca un mijloc de a câştiga bani. Şi, de aceea, cred ca în modelul european mixt, cu capital public şi privat, este mai puţin facil să se propage acest tip de abuzuri.

- Un exemplu de astfel de abuzuri?

- S-a renunţat la cercetarea pentru antibiotice pentru că sunt prea eficiente şi vindecau complet. Şi pentru că nu s-au produs noi antibiotice, microorganismele infecţioase au devenit rezistente şi azi tuberculoza, care fusese învinsa când eram eu copil, reapare şi a ucis anul acesta peste un milion de oameni.

- Nu îmi vorbiţi de Lumea a Treia?

- Acesta este un alt capitol trist: bolile din Lumea a Treia sunt prea puţin supuse cercetării, pentru că medicamentele care le-ar combate nu ar fi rentabile. Dar eu vă vorbesc de Prima Lume, a noastră: medicina care vindecă definitiv nu este rentabilă şi de aceea nu se fac cercetări în acest domeniu.

- Politicienii nu intervin?

- Nu va faceţi iluzii: în acest sistem politicienii sunt simpli angajaţi ai marilor capitaluri, care investesc atât cât este nevoie pentru ca fii lor să fie aleşi şi dacă nu sunt aleşi, să îi cumpere pe cei care sunt.

- Totul e posibil.

- Pentru capital există un singur interes: să se multiplice. Aproape toţi politicienii – şi ştiu ce vorbesc – depind cu neruşinare de acele multinaţionale farmaceutice care le finanţează campaniile. Restul sunt vorbe goale… (Textul a fost preluat de pe Agenţia Altermedia).

Mecanismele îmbolnăvirii

De-a lungul a sute de ani, medicina occidentală a recunoscut patru semne de inflamaţie: tumor, rubor, calor şi dolor. (umflătura, roşeaţa, fierbinţeala şi durerea). În secolul XX s-au descoperit câteva în plus. Pe lângă schimbările fizice, există şi modificări fiziologice importante care includ letargia, apatia, pierderea apetitului şi creşterea sensibilităţii la durere- simptome cunoscute sub denumirea „comportament de boală”. Toate împreună constituie un set de procese ce se referă la ceeace se numeşte reacţia fazei acute.

Aceste comportamente ale fazei acute sunt activ produse de corp ca parte a procesului de vindecare. Ele pot părea neplăcute dar în realitate sunt foarte bune şi eficiente. Pe scurt, durerea- oferă protecţie organismului. Ea se simte puternic în faza acută şi se sfârşeşte atunci când nu mai eşti în contact cu sursa care o provoacă. Al doilea tip de durere este provocat de substanţele eliberate de corpul însuşi. Acest tip de durere este profundă, se generalizează şi poate dura minute, ore, zile sau luni; ea te determină să ţii, să menţii zona rănită cât mai mult timp în repaos până când procesul de vindecare este complet.

Lipsa fazei secundare a durerii este mai periculoasă decât lipsa fazei acute a durerii dacă nici un efort nu este depus pentru apărarea zonei rănite. Rezultatul este o vindcare incompletă, acumulare de ţesut mort sau afectat care devine ţintă pentru bacterii. Inflamaţia este un proces de apărare provocat de migrarea anticorpilor în zona ţesutului afectat.

Toate leziunile corpului, fie că sunt cauzate de răni sau infecţii, constau în celule distruse, iar când pereţii celulei se rup sunt dispersate molecule în ţesutul înconjurător. Unele din aceste molecule declanşează senzori care produc cel de-al doilea tip de durere despre care am vorbit. Nervii senzoriali reacţionează determinând dilatarea vaselor de sânge şi făcând pereţii acestora permeabili. Odată cu creşterea debitului de sânge, creşte şi numărul globulelor albe- infanteria sistemului imunitar care sunt conduse la locul zonei rănite. Această permeabilitate a pereţilor de sânge, dă posibilitatea globulelor albe să iasă din artere şi vene la nivelul ţesutului care înconjoară rana pentru a proteja împotriva unui posibil atac bacterian.

Dacă nici o bacterie nu a pătruns în rană, globulele albe cunoscute ca macrofage curăţă resturile celulelor distruse înglobându-le şi digerându-le. Dacă bacteriile au apărut şi au început să se multiplice, globulele albe formează o barieră în care serul din sânge joacă un rol esenţial în vindecare. Pe lângă curăţarea de resturi şi atacul asupra bacteriilor, macrofagele eliberează un număr de mesageri chimici.

Aceste molecule semnal sau citokine joacă un rol vital în coordonarea reacţiei fazei acute, prin facilitarea comunicării la distanţă scurtă între celulele imunitare şi la distanţă lungă între celulele imunitare aflate la locul rănit şi creier. Una din primele citokine eliberate de macrofage este interleukina IL1a care este difuzată în ţesutul care înconjoară celulele afectate, unde determină un al doilea val de citokine care cheamă şi atrag alte tipuri de celule imunitare cum ar fi neutrofilele şi monocitele.

Moleculele IL1a eliberate de macrofage intră în sistemul circulator fiind transportate la creier, dar sunt împiedicate să intre direct în creier de bariera hemato-encefalică. În consecinţă ele adoptă un traseu ocolitor spre sistemul nervos central. Mai întâi IL1a se prind de receptorii specializaţi aflaţi pe suprafaţa celulelor ce compun bariera hematoencefalică, sau creier –sânge; când aceşti receptori sunt activaţi, este iniţiată o reacţie în lanţ care conduce la fabricarea unuei moleculenumită prostaglandina E2 care spre deosebire de il1a este capabilă să treacă bariera creier-sânge.

După pătrunderea în creier, prostaglandina E2 activează receptorii neuronilor şi macrogliei care iniţiază celelalte componente ale reacţiei fazei acute: febră, letargia, apatia, pierderea apetitului, anxietatea, creşterea sensibilităţii la durere. Odată intrată în creier, prostaglandinae E2 stimulează macroglia să fabrice IL1a care duce la creşterea concentraţiei acesteia în creier şi LCR. Moleculele IL1a determină continuarea sintezei de prostaglandine E2 în creier care amplifică şi susţin componentele comportamentului la boală. Febra. Prostaglandina E2 în creier stimulează hipotalamusul determinând deschiderea termostatului corpului.

Ca şi durerea şi inflamarea, febra joacă un rol vital în lupta împotriva infecţiei. Cele mai multe bacterii care provoacă infecţii la om se reproduc foarte bine la temperatura normală a corpului uman, aşa încât prin creşterea temperaturii- rata de diviziune a bacteriilor este încetinită. Febra are în chimb, efect opus pentru celulele imunitare, stimulându-le să se înmulţescă mai repede. Suprimarea febrei cu medicamente poate conduce în multe situaţii la consecinţe dezastruoase.

Ca şi celelalte componente ale fazei acute, febra poate părea neplăcută dar are un rol vital în vindecare. Letargia, apatia, pierderea apetutului. Corpul trebuie să lucreze din greu pentru a creşte temperatura. Pentru echilibrarea bugetului de enrgie, trebuie făcută economie în altă parte şi astfel creierul creiază senzaţia de letargie şi apatie care au ca şi consecinţă reducerea energiei folosite în mod obişnuit în comportament. Persoanele bolnave „simt că nu mai au energie”.

Pierderea apetitului (evitarea costurilor energetice pentru hrănire) în reacţia fazei acute poate fi dublată de senzaţia de ameţeală care poate conduce la golirea stomacului prin vomă (greaţa şi voma sunt guvernate de creier şi declanşate de IL1a). Pentru a compensa aportul scăzut de noi calorii, corpul începe să elibereze calorii vechi înmagazinate pentru momentele de urgenţă, sub formă de grăsime. Dar pentru ca grăsimile să poată fi folosite, ele trebuie transformate în glucoză.

Transformarea grăsimilor în glucoză este coordonată de glucocorticiozi (cortizol). Cortizolul este eliberat de glandele suprarenale ca urmare a semnalellor chimice iniţiate de creier adică IL1a. Aceasta stimulează mai întâi hipotalamusul care secretă hormonii corticoizi CRH, aceştia ajung la hipofiză care eliberează hormoni adrenocorticotropi- ACTH. Aceştia la rândul lor ajung la suprarenală care secretă cortizolul. Cele trei structuri anatomice implicate în această cascadă chimică se numesc axa hipotalamo-hipofizo- corticosuprarenală. Efectele inflamatorii ale moleculelor IL1a sunt vizibile în câteva minute permiţând corpului să reacţioneze foarte repede la răni şi infecţii. Dar IL1a ajung mai greu la axa hipotalamo- hipofizo- corticosuprarenală aşa încât atunci când cortizolul intră în scenă, reacţia inflamatorie este deja instalată. El ajunge la timp pentru ca reacţia inflamatorie să atingă nivele extreme. Endorfinele permit creierului să menţină sub control durerea şi răspunsul inflamator.

Aşa cum sugerează şi numele, reacţia fazei acute a fost proiectată pentru a fi un proces relativ scurt. Rolul acesteia este în fapt de a rezista până când intervine un alt tip de activitate imunitară – imunitatea dobândită. Sistemul imunitar ereditar este foarte vechi şi se regăseşte la toate animalele incluzând aici insectele şi moluştet în timp ce sistemul imunitar dobândit a evoluat mai recent şi se regăseşte doar la vertebrate. Spre deosebire de acesta care poate reţine şi recunoaşte detaliile unice ale fiecărei specii de bacterii pe care o întâlneşte, sistemul imunitar ereditar lucrează prin recunoaşterea câtorva caracteristici simple pe care multe bacterii le au în comun.

Răspunsul imunitar dobândit ar putea fi mai eficient însă are un defect major – este incredibil de lent (durează câteva zile până când un răspuns dobândit poate acţiona eficient împotriva unui anumit patogen, timp în care bacteriile sau viruşii patogeni se multiplică. Reacţia imunitară ereditară poate fi activată în câteva minute şi ţine invadatorii sub control până când reacţia imunitară dobândită poate sa-şi lanseze devastatorul contraatac.

După descoperirile lui Pavlov, alţi oameni de ştiinţă ruşi au descoperit că sistemul imunitar poate fi condiţionat. Când porcuşorii de Guineea au fost expuşi în mod repetat la stimuli neutri cum ar fi scărpinarea blândă, chiar înainte de a fi injectaţi cu o substanţă care declanşa o reacţie inflamatorie, sistemul lor imunitar a învăţat asocierea dintre scărpinare şi inflamaţie aşa că eventualele scărpinături erau deajuns ca să provoace roşeaţă şi umflătură. În 1974 Robert Ader dă la şobolani – în cadrul unui experiment o medicaţie care reducea în mod artificial numărul de celule T care luptă cu boala şi care se găsesc în sânge. De fiecare dată când primeau aceste medicamente, le înghiţeau cu apă cu zaharină.

Ader a constatat că dacă dă şobolanilor doar apă cu zaharină, fără medicaţia precedentă, numărul de celule T scade în aşa măsură încât şobolanii se îmbolnăveau şi mureau. Sistemul lor imunitar învăţase să distrugă celulele T ca reacţie la apa cu gust de zaharină. Sistemul imunitar a fost denumit „creierul trupului”, pentru că defineşte propriul simţ al sinelui pe care îl are trupul- respectiv ce anume îi aprţine şi ce nu. Celulele imunitare circulă în sânge prin tot trupul intrând în contact cu toate celelalte celule. Celulele pe care le recunosc le lasă în pace; celulele pe care nu le recunosc le atacă.

Atacul ne apără împotriva viruşilor, bacteriilor, sau cancerului. Dacă însă celulele imunitare nu identifică în mod corect o parte dei celulele trupului, atunci avem de-a face cu bolile autoimune. Până la descoperirea lui Ader toţi anatomiştii şi doctorii au crezut că de fapt creierul şi sistemul imunitar sunt două entităţi diferite, incapabile să-şi influenţeze unul altuia funcţionarea. Însă modesta descoperire a lui Ader a generat o nouă ştiinţă- psihoneuro imunologia. Cercetările ulterioare au descoperit că mesagerii chimici care acţionează în cea mai mare măsură în creier şi în sistemul imunitar sunt cel mai mult întâlniţi în zonele din creier care controlează emoţia şi anume – amigdala cerebrală şi sistemul limbic.

David Felten – coleg cu Ader a constatat în urma unor studii că emoţiile au un puternic efect asupra sitemului nervos autonom care reglează totul – de la cantitatea de insulină secretată, până la tensiunea arterială. În studiile făcute la microscopul electronic s-au descoperit sinapse la nivelul capetelor nervoase ale sistemului nervos autonom vare vin în contact cu celulele imunitare. Acest punct de contact fizic permite celulelor nervoase să secrete neurotransmiţători care influenţează şi reglează activitatea celulelor imunitare; ele semnalizează înainte şi înapoi.

Această descoperire a fost cu adevărat revoluţionară. În experienţe pe animale Felten a îndepărtat terminaţii nervoase de la nivelul excrescenţelor limfatice ale splinei unde celulele imunitare sunt creeate şi înmagazinate şi a folosit viruşi, microbi pentru a provoca sistemul imunitar. Rezultatul a fost o scădere bruscă a reacţiei sistemului imunitar faţă de agentul respectiv. Concluzia a fost că fără aceste terminaţii nervoase, sistemul imunitar nu mai reacţionează corect la invazia agenţilor patogeni.

Pe scurt, sistemul nervos nu numai că stabileşte legătura cu sistemul imunitar, dar este esenţial pentru funcţionarea corectă a acestuia din urmă.

medeor

“SUPERSOLDATI”

„SUPERSOLDAŢI”

A fost o vreme când se credea că la nivelul sistemului nervos, controlul se exercita prin intermediul unei reţele complicate de neurotransmiţători (serotonina sau dopamina de ex), hormoni (adrenalina sau cortizolul) şi enzime.

La nivelul anului 2008 se ştie că lucrurile sunt mult mai complicate; până în prezent s-au descoperit 52 de neurohormoni şi continuă să fie descoperiţi alţii. „A fost o vreme când ne gândeam la creier ca la un computer. Acum credem că fiecare celulă din creier este însăşi un computer. Şi fiecare celulă în parte este precum creierul în întregimea lui”- Steve Henricksen- senior staff scientist at the Salk Institute – La Jolla, California.

Dacă încercăm să ne imaginăm creierul ca un conglomerat de computere integrate de mare putere, atunci neuropeptidele se pare că formează reţeaua de comunicaţii electrochimice care ţine toate microcalculatoarele în echilibru şi le face să funcţioneze la unison. În creier sunt produse diverse tipuri de neuropeptide, iar acestea fac aproape totul. Ele pot fi pro sau antiinflamatorii; ele ne dictează dispoziţia psihică, ne controlează nivelul energetic, felul în care receptăm durerea sau plăcerea, ne determină greutatea corporală sau capacitatea de a ne rezolva problemele; ele sunt cele care ne alcătuiesc amintirile şi comunică cu sistemul imunitar.

Trebuie spus că atunci când se dezvoltă omul, la nivel embrionar, din ectoderm se dezvoltă trei mari organe: sistemul nervos- creierul, pielea şi sistemul imunitar. De aceea un aliment care face bine creierului, va face o piele cu un aspect frumos; neuropeptidele sau neurotransmiţătorii influenţează şi joacă un rol important în relaţia creier-frumuseţe. Neurohormonii, neurotransmiţătorii, neuropeptidele şi hormonii posedă un vast sistem de comunicaţii la nivel celular. Neuropeptidele sunt „telefoanele celulare” create de natură. Iată un exemplu: creierul trimite semnale la timus, timusul trimite semnale la piele, iar pielea retrimite semnalul la creier. Fiecare mesager are un destinatar căruia i se adresează mesajul său, iar aceşti destinatari se mai numesc în termeni anatomici receptori. Acesta este modul de comunicare la nivel celular.

Comunicarea celulară se aseamănă cu comunicatrea telefonică; diferenţa este că nu există la acest nivel mesagerie vocală: fiecare apel este preluat instantaneu. Mesajul transmis receptorului- destinatarului depinde de care anume neuropeptidă, neurotransmiţător sau hormon a făcut apelul respectiv. Dacă în creier se eliberează cantităţi mari din substanţa P (vom explica imediat ce este aceasta) atunci vom simţi „durere psihică”, ne vom simţi deprimaţi sau vom trăi o stare de nelinişte.

Substanţa P ( P- pain-durere) are receptori în tot organismul, inclusiv la nivelul pielii, astfel încât mesajul sau apelul trimis receptorilor din piele ar putea suna cam aşa: „suntem deprimaţi; haideţi să activăm procesul inflamator”. Rezultatul poate fi un proces accelerat de îmbătrânire a pielii prin accelerarea reînnoirii pielii adică pierderea strălucirii şi a tonusului pieli. Să nu uităm că pielea şi creierul au aceeaşi origine embrionară, şi că aceste două organe comunică foarte bine.

Reflexoterapia ştie că este suficientă o singură atingere a pielii pentru a schimba realmente o mulţime de circuite din creier. Ne-am obişnuit să credem că este nevoie de o mulţime de medicamente puternice sau proceduri chirurgicale complicate pentru a induce o schimbare la nivelul trupului. Sunt cercetări suficiente care au demonstrat că 15 minute de masaj zilnic la bebeluşi, îi ajută pe aceştia să ia mai rapid în greutate, să fie mai activi, mai vioi, având un avans considerabil asupra celorlalţi chiar şi după 6 luni. Puii de pisică sau şoarece separaţi imediat după naştere de mama lor, şi care nu beneficiază de nici o „atingere”, se îmbolnăvesc şi unii din ei mor. Aşa se întâmplă şi cu copiii abandonaţi în spitale sau cu cei din orfelinate. Neuropeptidele sunt chei magice în stare să deschdă poarta spre dezvăluirea secretelor plăcerii, durerii, bucuriei, tristeţii, memoriei, inteligenţei, comportamentului. Aceste neuropeptide pot acţiona uneori ca neurotransmiţători, alteori ca hormoni.

Organele care produc hormoni, sunt cunoscute ca glande endocrine. În greceşte hormon se traduce prin- a pune în mişcare. Hormonii sunt secretaţi de glandele endocrine cu scopul de a controla sau de „a pune în mişcare” o altă parte a corpului. Sistemul endocrin lucrează mână în mână cu sistemul nervos. Tot mai mulţi specialişti văd azi un singur sistem neuroendocrin care reglează starea internă a organismului (nutriţia, metabolismul, excreţia, echilibrul apei şi sări) reacţionează la stimulii exteriori, reglează creşterea, dezvoltarea, reproducerea, reduce, utilizează sau depozitează energia). Sistemul neuroendocrin protejează organismul de orice ameninţare din interiorul sau exteriorul său, iar hormonii cei mai activi în îndeplinirea acestui scop sunt hormonii de stres.

În prezent, cu toţii suntem supuşi unui stres teribil. Sistemul neuroendocrin îşi pune amprenta asupra nostră înainte de a ne naşte. Există studii care afirmă că stresul la care este supusă mama în timpul sarcinii are influenţă asupra formării axei pituitaro- hipotalamice. Copii care cresc în familii dezorganizate sau violente pot deveni dependenţi de adrenalină şi vor încerca ulterior să recreeze modele de viaţă cu care au fost obişnuiţi în copilărie. O categorie specială de stres la care este supus sistemul neuroendocrin este stresul chimic, reprezentat de elementele nocive prezente din ce în ce mai mult în viaţa noastră- de exemplu pesticidele sau materialele plastice care s-a dovedit că subminează sistemul endocrin. Ajutorul nostru de nădejde, sprijinul nostru cel mai important în lupta zilnică pe care o ducem cu stresul (factorii alimentari nocivi, lipsa de somn, de activitate fizică, ) este sistemul imunitar.

„Stăpânul atotputernic”, cheia de boltă a sistemului imunitar este o glandă mică „pitită”, ascunsă în spatele sternului, între cei doi plămâni, numită Timus. Această glandă a fost mult timp ignorată de comunitatea ştiinţifică. Timusul produce atât neuropeptide cât şi hormoni. Peptidele eliberate de timus sunt direct răspunzătoare de maturizarea celulelorT- „agenţii secreţi” sau „ofiţerii de informaţii”– leucocite specializate care joacă un rol major în reactivitatea imunologică a organismului, sau influenţează producerea de anticorpi, sau au rol în integrarea corectă a sistemului imunitar, endocrin şi nervos. După pubertate acest timus involuează, la 30 de ani şi-a pierdut două treimi din masă şi 90% din conţinutul în celule T. La 60 de ani a dispărut aproape în întregime, organismul având o vulnerabilitate crescută la infecţii, boli autoimune, cancer sau îmbătrânire. Hormonii secretaţi de timus măresc cantitatea şi calitatea celulelor T din organism, iar celulele T „informează” creierul, respectiv stimulează glanda pituitară situată între emisferele cerebrale, să secrete hormonul de creştere cel care construieşte masa musculară, măreşte vitalitatea tuturor sistemelor şi organelor, şi care scade nivelul hormonului de stres.

Stresul excesiv, fumatul, cantităţile mari de cafea, alcoolul, descarcă mari cantităţi de cortizol- hormon de stres.

Pentru a preveni riscul la care se expune un astfel de om, imediat ar trebui să renunţe la fumat, la cafea, la alcool şi să ofere corpului ore mai multe de somn. Somnul are un rol extraordinar de important în procesul de reîntinerire a organismului. Unii oameni obişnuiesc să bea alcool seara; iniţial alcoolul băut seara ne poate da o stare de somnolenţă, însă la scurt timp produce o descărcare puternică de norepinefrină, un hormon care este secretat în situaţii de stres intens sau în situaţii cu mare încărcătură emoţională, organismul revenind la starea de veghe. În legătură cu „ Ministerul Securităţii Interne” care este timusul, mai trebuie spus că deşi este implicat în lupta împotriva agresorilor externi, el trebuie să aibă grijă şi la pericolele care vin din interioriorul organismului. Aceasta este cazul substanţei P.

Substanţele chimice produse de organism, fie că sunt neuropeptide, neurotransmiţători, sau hormoni, ele au două feluri de efecte: unele pozitive, altele negative. De exemplu estrogenul; pe de o parte el ajută la menţinerea sănătăţii şi supleţei pielii, ajută oasele să fie puternice, dar în exces, poate declanşa sindromul premenstrual care poate produce dureri, retenţie de apă, migrenă, oboseală, iritabilitate, tulburări psihice. Acelaşi lucru este valabil pentru neuropeptide care pot exercita asupra organismului o acţiune proinflamatorie sau antiinflamatorie. Acţiunea pozitivă a substanţei P constă în dilatarea vaselor de sânge, tonifierea intestinelor şi muşchilor netezi, are rol în secreţia salivei şi eliminarea urinei. Efectele negative ale substanţei P constau în faptul că reacţia inflamatorie declanşată de ea, este cauza acneei şi a formării ridurilor. De asemenea are rol negativ în anumite suferinţe cronice cum ar fi depresia, obezitatea, alcoolismul, durerea fizică. În cazul durerii de exemplu, substanţa P creează un sistem cronic de transmitere a durerii care merge de la coloana vertebrală la creier. Această neuropeptidă mai poate fi eliberată la nivelul pielii atunci câd cineva vă strânge puternic de piele. Ea ne face să simţim senzaţia de durere. Substanţa P este sintetizată şi eliberată în majoritatea organelor şi sistemelor vitale. În creier ea nu produce durere pentru că în creier nu există receptori pentru durere (de aceea operaţiile pe creier pot fi făcute cu pacientul conştient, adică poţi vorbi cu el în timp ce chirurgul îi „umblă” în creier). Cu toate astea ea produce durere psihică manifestată sub forma depresiei sau anxietăţii. Voluntarii care au participat la studii cărora li s-a administrat în exces substanţă P au declarat că la scurt timp s-au confruntat cu o stare de anxietate şi depresie.

Cercetările au arătat că dacă se reduce nivelul substanţei P, se reduce nivelul de stres corelat cu durerea, se reduce inflamaţia iar reducerea inflamaţiei duce la reducerea procesului de îmbătrânire. Studiile efectuate de Stephen P Hunt de la University College din Londra, au arătat că substanţa P se găseşte în acele părţi ale creierului asociate cu proprietăţile motivaţionale sau „recompense” care ne fac plăcere, cum ar fi drogurile sau mâncarea. Este suficient a se reduce secreţia de substanţă P pentru a se diminua apetitul pentru astfel de plăceri care ne distrug sănătatea şi care ne fac să arătăm mai bătrâni decât ar fi normal pentru vârsta noastră biologică reală. Când se eliberează substatnţa P, ea este însoţită de aminoacizi cum ar fi glutamatul şi aspartatul, fapt ce duce la o stare a celulelor denumită excitotoxicitate.

Glutamatul- neurotransmiţător, care are un rol foarte mare în procesul de învăţare pentru memoria pe termen scurt şi lung, se găseşte în cantităţi foarte mici în lichidul extraceluler. Când concentraţia lui creşte, celulele (neuronii) sunt supuse unei excitaţii anormale. La concentraţi mari, celulele- neuronii intră în aşa numita moarte celulară întârziată sau excitotoxicitate, adică celulele sunt excitate atât de puternic încât mor. Moartea acestor celule poate duce la maladia Alzheimer de exemplu. Dar nu numai glutamatul poate excita celulele excesiv.

Un grup de substanţe compuse denumite excitotoxine pot da tulburări neurologice (migrene, tulburări de învăţare la copi, demenţă, boala Prkinson, Altzheimer, Huntington, etc). Aceste substanţe sunt de obicei aminoacizi acidici care reacţionează cu receptorii specializaţi din creier într-o asemenea manieră încât distrug neuronii. Din categoria acesta, în afară de glutamat- neurotransmiţătorul cel mai utilizat de creier şi cea mai cunoscută excitotoxină, mai fac parte aditivii alimentari ( de ex aspartamul, monoglutamatul de sodiu, aditivii alimentari cum ar fi aromatizatorii „identic naturali” proteinele texturate, etc).

Vestea bună este că organismul nostru poate contracara efectele negative ale substanţei P datorită unor substanţe care scad excitotoxicitatea. Una din substanţele care blochează acţiunea substanţei P este capsaicina- componenta căreia i se datorează gustul specific ardeilor iuţi. Aceasta este un blocant natural al substanţei P şi poate fi „procurată” fie sub formă de supliment nutritiv, fie pur şi simplu consumând ardei iute- mâncăruri iuţi, sau unguente, plasturi care conţin capsaicină. Dar cea mai importantă metodă de a reduce toţi aceşti hormoni, neurohormoni care ne pot produce probleme, este mişcarea, sportul.

Dacă stresul produce creşterea secreţiei de substanţă P, sportul, mişcarea reduce stresul şi deci şi aceste secreţii de neurohormoni în exces. O altă metodă eficientă de contracarare este iertarea, acceptarea,, rugăciunea    ( un bun prieten preot, îmi spunea aşa: „Tu ierţi pentru tine, nu pentru altul!”).

O altă metodă de eliberare de stres, este animalul de companie- prietenul care ne iubeşte fără să ne judece.

În prezent oamenii de ştiinţă studiază aşa numita „neuropeptidă Y” peptida „stării de calm şi a curajului”. Ea inhibă anxietatea şi depresia şi poate îmbunătăţi memoria. Ea mai produce constricţia vaselor de sânge, reglează temperatura corpului, tensiunea arterială şi secreţia hormonilor sexuali. Descoperirea ei a plecat de la studierea sindromului de stres post-traumatic (TSPT). Cercetătorii au observat că membrii forţelor speciale- trupele de comando sau militarii pregătiţi pentru misiuni speciale, nu se confruntă aproape niciodată cu TSPT, cu toate că acţionează permanent în condiţii de stres fizic, mintal şi mai ales emoţional intense. Militarii din forţele speciale au un nivel ridicat de neuropeptidă Y în sistemul nervos central. Militarii obişnuiţi NU posedă această capacitate şi din această cauză sunt mai vulnerabili la TSPT. Cercetătorii cred că nivelul ridicat de neuropeptidă Y îi face pe militarii din serviciile speciale rezistenţi la TSPT şi că acaesta este explicaţia calmului şi curajului excepţional de care dau dovadă în luptă.

Concluzia ar fi că pentru a rezista în faţa exigenţelor la care viaţa din prezent ne supune, cu toţii ar trebui să devenim „supersoldaţi”.

Cum hrana nu ne dă doar energie ci ne şi construieşte, ar fi util să fim atenţi, să avem grijă cu ce ne construim zilnic corpul. Alimentele, hrana pe care o mâncăm zilnic, mişcarea sunt două portiţe prin care putem deveni „supersoldaţi”, prin care ne putem bucura cât mai mult de timpul limitat pe care îl avem aici pe pământ.

medeor

Bibliografie Nicholas Perricone- Tinereţe fără bătrâneţe…

Raportat la creşterea populaţiei, cancerul loveşte de opt ori mai mult decât în trecut iar progresia este înfricoşătoare. Decesele datorate bolilor cardiovasculare şi cerebrovasculare s-au dublat, la fel celor datorate diabetului, bolilor mentale, bolii Parkinson, celor reumatismale sau osteomusculare iar cele datorate astmului s-au triplat.

Piaţa medicamentelor în Elveţia atingea în 1992 10,4 miliarde franci elveţieni exportul, iar importul 3 miliarde. Cifra de afaceri a trei companii multinaţionale- Ciba, Roche şi Sandoz se ridica la peste 21 de miliarde de franci elveţieni pentru un singur sector farmaceutic. Acestea sunt miliarde care îmbogăţesc industria farmaceutică dar care nu garantează securitatea sanitară.

În 1930, 4142 persoane au decedat din cauze accidentale- accidente, omoruri, sinucideri, cauze neprecizate. În 1991 numărul morţilor din aceleaşi cauze a fost de 5338. Dacă ţinem seama de creşterea populaţiei, numărul deceselor accidentale s-a diminuat cu 85% deşi a crescut extraordinar de mult numărul autoturismelor.

Sistemul sanitar este bazat pe fraudă, abuz de încredere, escrocherie. Medicina actuală este condusă de o oligarhie restrânsă dar puternică, provenită din rândul marilor grupuri chimico-farmaceutice, care condiţionează decizii ale guvernelor, oamenilor politici, instituţiilor sanitare prin mijloace financiare ieşite din comun.

Orice om trebuie să ştie că:

- Fiecare medicament trebuie considerat un potenţial pericol

- Industria farmaceutică este condusă doar de PROFIT

- Medicina alopată actuală este total dependentă de firmele farmaceutice – Acestea două sunt protejate de stat pentru că au interese comune

- Orice metodă terapeutică nouă care contravine acestui sistem tripartit, chiar dacă este eficace, este sortită eşecului

- Pentru a menţine acest sistem, cei trei parteneri, se folosesc de lipsa informării, de dezinformarea publicului şi de o manipulare fără precedent în istoria umanităţii graţie unor grupuri de presiune din interiorul ministerelor, al presei scrise, televiziunii, universităţilor, cercetării.

Toată lumea are PROFIT cu excepţia bolnavului.

Bolnav care aşteaptă totul de la medicament, considerat o poţiune magică, aptă să-l vindece pe loc. Omul nu mai face nici un efort pentru a înţelege cauzele afecţiunii sale necum să apeleze la mijloace naturale de vindecare care necesită timp şi perseverenţă.

Statul nu va face nimic pentru pentru a schimba această formă dezastruoasă de poluare, pentru că sunt prea multe interese în joc. Agricultorii vor continua producţia agricolă cu ajutorul îngrăşămintelor, pesticidelor, fungicidelor; industria agroalimentară va folosi în continuare aditivi chimici de sinteză de toate felurile; medicii vor continua să prescrie cu voioşie medicamente de sinteză. Fiecare îşi va urmări PROFITUL.

În prezent un european din trei are o afecţiune cronică, numărul copiilor handicapaţi este tot mai mare de la an la an, iar rata cancerelor a atins un nivel record.

Dragă cititorule, nici un oficial instalat confortabil într-o funcţie nu va face nimic pentru tine. Doar tu te poţi opune acestui sistem refuzând să mai cumperi produsele lor sintetice, refuzând medicamentele de sinteză şi revenind la o alimentaţie naturală şi la o medicină naturală, neagresivă. Altfel mâine vei fi şi tu bolnav, debil, victimă aservită, din raţiuni de profit industriilor chimice şi farmaceutice.

În ziua de azi sunt numeroşi aceia care nu se preocupă de organismul lor şi de capitalul preţios care este sănătatea. Sau dimpotrivă alţii se preocupă prea mult şi au o încredere oarbă în medicamentele şi produsele de sinteză cele mai multe toxice.

Direct responsabile de degradarea sănătăţii populaţiei sunt substanţele chimice şi cei care le fabrică. Medicina actuală alopată joacă rolul de „distribuitoare” a substanţelor chimice fabricate de industria chimico farmaceutică. Această medicină este exclusiv în slujba acestei industrii. Excepţie fac acupunctura, homeopatia şi chirurgia.

Ceeace este mai grav este că, lipsind preocuparea pentru PREVENIRE prin sfaturi acordate celor sănătoşi, medicii îi lasă pe aceştia să absoarbă chimicale conţinute în alimente şi prescriu alte substanţe chimice sub formă de medicamente. Oamenii ajung astfel pur şi simplu îndopaţi cu astfel de chimicale. Şi culmea, deoarece acestea provoacă afecţiuni, aceiaşi medici prescriu alte chimicale destinate a vindeca bolile provocate de medicamente. Nici un chimist din lume nu ar putea să prevadă cum va reacţiona un individ care absoarbe, de exemplu, cinci medicamente diferite, plus reziduuri de nitraţi, pesticide, fungicide, insecticide, ierbicide, hidrocarburi, clor, detergenţi, rugină, plumb din apă, plus coloranţi, conservanţi, arome artificiale, reziduuri de antibiotice din carne, lapte, etc, etc… cocteilul este fără îndoială imprevizibil şi exploziv.

Va urma…

medeor